|
APORIA TRISTEȚII
Atât în calitatea de sentiment "empiric" al vieții, cât și în calitatea
de sentiment metafizic al acesteia, tristețea are o configurație aporetică,
ceea ce înseamnă că în ambele ipostaze ea coincide cu o situație afectivă
conflictuală. Tristețea este o formă specifică a luptelor dintre contrarii.
Fără îndoială, individul care se instalează în tristețe ca într-un fel de
concluzie afectivă a unei serii de evenimente cu un caracter strict
personal nu va resimți niciodată nevoia de a teoretiza pe marginea ei și de
a-i atribui prin urmare, un sens mai profund și mai general. El nu va
defini niciodată tristețea în termeni aporetici. Dar el o va percepe ca o
tonalitate aporetică, o va percepe, deci, ca o contradicție afectivă
internă, ca o insatisfacție afectivă, ca o indispoziție sufletească, o va
percepe așadar, ca o expresie a neîmplinirii vieții sale sufletești. Omul
(obișnuit), care se întristează, se întristează pentru că este contrariat
în aspirația lui spre fericire. Tristețea lui (tristețea lui "empirică")
decurge din faptul că, în elanul său spre fericire, el întâmpină opoziția
unei forțe exterioare. Din această tensiune și luptă între contrarii nu
rezultă neapărat un vid sufletesc, un "neant" psihic. Dacă nu va cunoaște
ceea ce s-ar numi mortificarea sufletului, persoana dominată de sentimentul
tristeții "empirice" va cunoaște, totuși, variatul registru al regretelor
și, pentru o anumită perioadă de timp, va intra chiar într-o stare de
inactivitate, de imobilism și se va lăsa pătrunsă de perfidia otrăvită a
oboselii psihice.
Tristețea filozofică este un sentiment mult mai complex. Un sentiment
filozofic propriu-zis este un sentiment trecut prin filtrul reflecției, al
meditației, al rațiunii critice. Un sentiment devine un sentiment filozofic
atunci când îl conceptualizăm, îl raționalizăm, îi atribuim un sens
explicit.
Deci, există două feluri de tristețe: tristețea irațională sau
prefilozofică și tristețea filozofică. Lor le corespund două forme
specifice ale autocunoașterii: una dintre ele este "abstractă" și
imprecisă, cealaltă este "concretă" și exactă. Autocunoașterea abstractă ne
indică faptul că sentimentul tristeții este un sentiment totalizator al
vieții subiective, dar ea nu descifrează cauzele ascunse ale acestui
fenomen; ea procedează ca și cum cauzele respective nici nu ar exista. De
asemenea, această formă a autocunoașterii nu se referă în termeni expliciți
la conținutul aporetic al sentimentului irațional al vieții.
Autocunoașterea concretă, însă, dezvăluie cauzele pentru care tristețea
poate deveni sentimentul concluziv al trăirii subiective în întregul ei,
circumstanță care îi permite, totodată, să treacă la explicitarea aporiei
consubstanțiale tristeții și la definirea ei corectă.
Fără îndoială, autocunoașterea concretă este prece ...
|
